S. Manuilă & W. Filderman - Regional Development of the Jewish Population in Romania

Prompt Chat GPT 
 Căutați informații privind valoarea documentului criticat de Jean Ancel. Este sau nu este un document demografic viabil sau cum poate fi completat ?  

Anatomia unei repetate falsificări
Jean Ancel | 13.10.2006
https://revista22.ro/istorie/anatomia-unei-repetate-falsificari
În 1957 a fost publicat în Occident un studiu demografic comun al fostului director al Institutului Central de Statistică al României, Sabin Manuilă, și al liderului evreilor din România, dr. Filderman, despre populația evreiască din România: S. Manuilă & W. Filderman - Regional Development of the Jewish Population in Romania (în continuare, Regional), Stabilimente Tipografice F. Failli, Roma, 1957. Acest studiu a stabilit că circa 15.000 de evrei au murit sau au dispărut pe teritoriul României în granițele ei ciuntite, respectiv în Regat, sudul Bucovinei și sudul Transilvaniei; 103.919 evrei au pierit în Basarabia și Bucovina de Nord; și 90.291 în nordul Transilvaniei de sub ocupația Ungariei. Pierderile în vieți omenești suferite pe tot teritoriul României în frontierele din 1939 s-au cifrat, după afirmațiile autorilor, la 27% din totalul populației evreiești. Răspunderea pentru pierderile suferite de populația evreiască s-ar împărți în felul următor: „2% administrației românești, 13% acțiunilor militare germano-române desfășurate aproape exclusiv pe frontul răsăritean și 12% acțiunii guvernului secondat de autoritățile germane”.
 Întemeindu-se pe un document din arhiva dr. Filderman, în studiul demografic se face aluzia că „un delegat al Republicii Populare Române care a plecat la Moscova a cerut în 1947 (de la Filderman) după înapoierea sa la București să acorde ajutor la o sută de mii de evrei români care trăiesc în Rusia”. Filderman ar fi încercat să ajute acești evrei prin intermediul Joint-ului, dar nu a reușit. Deci, ar rezulta că circa o sută de mii de evrei din Basarabia și Bucovina ar fi reușit să fugă în Uniunea Sovietică, 3.000-4.000 ar fi fost „victimele represaliilor (!) militare la Iași”, 109.001 de evrei ar fi fost deportați în Transnistria, și „se apreciază” că circa jumătate din ei - 54.500 - au pierit acolo. Studiul se încheia cu afirmația că „în nici o țară dominată de naziști n-a supraviețuit o așa de mare proporție a populației evreiești”. Ceea ce surprinde în acest studiu nu este încercarea lui Manuilă de a elibera România de răspunderea pentru exterminarea evreilor ei, ci semnătura lui Filderman pe document.
Sabin Manuilă a satisfăcut apetitul lui Antonescu pentru grafice și statistică, cunoscut tuturora în guvernul și anturajul său.
Strângerea și prelucrarea datelor statistice în toate domeniile, într-un stat în fruntea căruia se afla un dictator a făcut din Manuilă un om foarte apropiat de Ion Antonescu și unul din părtașii marilor secrete ale regimului. Institutul Central de Statistică făcea parte integrantă din Președinția Consiliului de Miniștri, iar directorul lui era direct subordonat lui Ion Antonescu. Manuilă merita încrederea Conducătorului. El era un om cu orizonturi largi, plăcut, care nu făcuse niciodată parte din cercurile naționaliste și antisemite, și a respins ani de zile susținerile legionarilor că în România trăiau milioane de evrei. Dar, la fel ca alți români, a reușit în scurt timp să se adapteze la noul spirit care a pus stăpânire pe România.
Recensămintele lui Antonescu
La începutul lui 1941 a organizat efectuarea primului recensământ general sub regimul lui Antonescu și, în timpul pregătirii lui, a avut ideea de a invita observatori străini „imparțiali și de renume mondial” care să însoțească acțiunile recensământului și prelucrarea datelor. Acești observatori specialiști au fost, prin natura lucrurilor în Noua Europă, președintele Oficiului Statistic din Bavaria, prof. Franz Burgdörfer, și dr. Molinari, directorul general al Institutului Central de Statistică din Italia. În discuțiile purtate de Burgdörfer cu Manuilă și colaboratorii lui apropiați, care au atins subiecte „dincolo de marginile strict statistice”, specialistul nazist a auzit de la Manuilă că așa-numita „chestiune evreiască în România este de dureroasă importanță” și că „guvernarea se străduiește să soluționeze grabnic această problemă” (prof. dr. F. Burgdörfer, Dare de seamă. Recensământul General al României, 1941, Analele Institutului Statistic al României, director dr. S. Manuilă, vol. I, București, 1942, pp. 323-333).
După ocuparea Transnistriei, Institutul a fost însărcinat să efectueze un recensământ primar al locuitorilor după împărțirea etnică, și în special un inventar al bunurilor publice. Delegații Institutului au ajuns în decembrie 1941-ianuarie 1942 în fiecare colț de pe întinsul Transnistriei. Dr. Manuilă a sosit la Odesa în ianuarie 1942, în toiul campaniei de deportare a evreilor cu trenuri la Berezovca. Trimișii Institutului, care reușiseră să efectueze o numărătoare a evreilor după bărbați, femei și copii, nu puteau să nu vadă convoaiele evreilor trimiși la moarte, miile de cadavre răspândite pe drumurile de țară și chiar execuțiile în masă de la Bogdanovca, Domanevca și satele din județul Berezovca. Ei au putut să vadă mormanele de cadavre înghețate pe străzile ghetourilor din nordul și centrul Transnistriei și chiar să raporteze faptele, dar acesta nu era domeniul de care se interesau.
La sfârșitul lui 1942 secția de bioantropologie a Institutului a inițiat un studiu rasist în rândurile românilor din Transnistria pentru a stabili măsura „apropierii lor biologice de izvorul etnic al națiunii române”. Studiul s-a desfășurat după toate regulile de clasificare nazistă a caracteristicilor fizice ale unui popor, care includeau măsurări ale craniului, nasului, urechilor, culoarea ochilor etc. Scopul studiului era, printre altele, de a verifica conform dispozițiilor în scris ale guvernatorului Gheorghe Alexianu, dacă în ultimele trei generații s-au înregistrat în rândurile lor căsătorii mixte cu „jidani”. „Fără înțelegerea domnului doctor Sabin Manuilă, directorul general al Institutului nostru, n-ar fi fost posibilă această elaborare”, scria Ioan Făcăoaru, șeful echipei Institutului care a efectuat studiul, în ianuarie 1943, în broșura pe care a publicat-o cu rezultatele studiului pentru descoperirea purității rasei românești și a urmelor de sânge evreiesc în venele românilor etnici din Transnistria (Institutul Central de Statistică de lângă Președinția Consiliului de Miniștri, Secția de Bioantropologie, Cercetări antropologice în patru sate românești din Transnistria, de I. Făcăoanu, ianuarie 1943, broșură aflată în Arhiva Odesa, 2242-1-1214).
În calitatea lui de specialist, Manuilă și Institutul în fruntea căruia a stat au fost solicitați să ajute la pregătirile pentru soluția finală în România în vara lui 1942. Începând din martie 1942, Președinția Consiliului de Miniștri s-a ocupat, în coordonare cu alte ministere, cu împărțirea evreilor în „utili” și „inutili”, pentru a stabili cine va fi deportat și cine va rămâne pe loc. O asemenea împărțire nu putea fi făcută fără datele statistice precise ale Institutului. În decursul verificării s-a descoperit o diferență de circa 13.000 de evrei între recensământul din aprilie 1941 și recensământul celor cu sânge evreiesc din mai 1942. Manuilă i-a recomandat lui Antonescu ca Institutul de Statistică să efectueze „o nouă verificare a evreilor din România”, astfel ca nici un evreu să nu se poată eschiva de la deportare.
Relațiile dintre Conducător și Manuilă pot fi definite ca intime - relații cu un prieten al familiei, față de care nu există rețineri și poți vorbi deschis despre situația din țară și din lume și despre planuri, inclusiv planul de deportare a tuturor evreilor, care nu putea fi executat fără datele Institutului de Statistică al statului. Manuilă aparținea cercului social apropiat al lui Antonescu și era de fapt om de casă al familiei Antonescu și datorită soției sale Veturia, care era prietenă apropiată a Mariei Antonescu, și activa în „Consiliul de Patronaj” al acesteia. Intimitatea lor l-a determinat pe comandantul Gărzii de Fier, Horia Sima, să vadă „în influența distrugătoare” a celor trei Veturii - Veturia Goga, Veturia Manuilă și Veturia Barbu - cauza înfrângerii și înăbușirii rebeliunii legionare din ianuarie 1942 (H. Sima, Era Libertății, Statul Național-Legionar, Madrid, 1982, p. 94).
Valorile umaniste și repulsia față de rasism i-au revenit ca prin minune lui Manuilă imediat după căderea regimului antonescian. El a fost numit ministru la Președinția Consiliului de Miniștri și s-a cutremurat retroactiv de legislația rasistă: „Adoptarea legilor rasiste a constituit o abatere de gândire care nu corespunde secolului nostru, și este străină tradiției națiunii românești”, a declarat Manuilă unui ziarist evreu în decembrie 1944 (Curierul Israelit, 10 decembrie 1944). Aceasta e ceea ce, desigur, a ținut minte Filderman când i s-a adresat Manuilă, probabil în 1954, propunându-i să publice împreună date statistice despre evreii din România, când amândoi se aflau în exil. Manuilă a reușit să părăsească România înainte de 1947, iar Filderman la începutul lui 1948.
Filderman nu știa nimic despre „cealaltă față” a lui Manuilă - despre apropierea sa de Antonescu sau despre propunerile sale pentru o nouă verificare a numărului evreilor în vederea deportării. Filderman, care a fost un patriot român, adoptat cu ambele mâini de către Comitetul Național Român din exil, de către politicieni și de către fostele personalități loiale Regelui Mihai (și el în exil), era desigur plin de bunăvoință față de românii care reprezentau democrația românească.
Studiul „comun”
Filderman i-a trimis la început lui Manuilă date statistice pe care le-a cules timp de ani de zile și în special în anii 1940-1944 despre numărul evreilor și numărul pierderilor evreiești, înainte ca Manuilă să fi început pregătirea studiului „comun”. Aceste date urmau să servească ca bază pentru publicația comună. Filderman indica în mod explicit, bazându-se pe recensămintele din 1912, 1930 și 1941, că în aprilie 1941 rămăseseră în România 302.050 evrei, că toată populația evreiască din sudul Bucovinei și din județul Dorohoi (în afară de o parte din evrei din orașul Dorohoi) au fost deportați în Transnistria, că circa 10.000 de evrei au fost omorâți în pogromul de la Iași, iar în ce privește Basarabia „nimeni din cei 206.958 de evrei care au trăit acolo în 1930 nu a rămas în viață în prezent. În Bucovina de Nord au rămas în viață 15.000.” (Chiffres se referaint à la population juive de Roumanie - culegere de date pe care Filderman le-a pregătit și le-a tradus în franceză pentru a le include în memoriile sale, Arhiva Filderman, P-6/68, pp. 99-100).
Pe baza cifrelor amintite, Filderman a pregătit, în colaborare cu Manuilă, prima versiune a lucrării statistice comune, care a fost semnată de ambii, cu titlul: Precizări asupra numărului evreilor din România, 1956 și în engleză: Details Concerning the Number of Jews in Romania, 1956 (în continuare Details). Manuilă nu a publicat versiunea semnată cu Filderman, ci doar a amintit-o într-o notă (Regional, p. 7).
În această versiune, care a rămas în manuscris, sunt amintite datele statistice pe care liderul evreu le-a trimis lui Manuilă, dar aceste date n-au fost incluse în studiul publicat. Versiunea comună (Details), pe care Filderman a semnat-o și Manuilă nu a publicat-o, nu este identică cu „studiul” lui Manuilă (Regional). În versiunea comună care nu a fost publicată nu există o împărțire în procente a răspunderii pentru exterminare între germani și români. Chestiunea celor 100.000 de evrei descoperiți, chipurile, în Uniunea Sovietică este amintită în Details, care poartă, cum am menționat, și semnătura lui Manuilă, drept un zvon a cărui veridicitate nu va putea fi apreciată „decât după recensământul general al populației din Rusia Sovietică”. Se mai spune acolo că cel puțin 115.000 de evrei au fost uciși după reocuparea Basarabiei și Bucovinei „în acțiuni ale armatei germane împreună cu guvernul Antonescu” (Details, p. 8).
Manuilă a citat în publicația lui un document care ar fi provenit din arhiva lui Filderman despre cei 100.000 de evrei români descoperiți în Uniunea Sovietică, și cu această ocazie a adăugat trei minciuni grosolane: Filderman nu a notat niciodată în memoriile sale că 100.000 de evrei români ar fi reușit să se refugieze și că ei ar fi fost descoperiți în Uniunea Sovietică. Un delegat al Republicii Populare Române nu a putut să plece la Moscova în 1947, pentru că atunci nu exista încă Republica Populară (ea a fost proclamată în 31 decembrie 1947). Și ultima minciună: în 1947 Filderman nu mai îndeplinea nici un rol în Joint, deoarece comuniști evrei puseseră stăpânire pe filiala românească a acestei organizații americane evreiești. Pe Filderman îl preocupa atunci problema cum să fugă din România înainte de a fi arestat ca „agent anglo-american”.
De aceea nu putem decât să stabilim că „studiul” lui Manuilă este o escrocherie: în primul rând pentru că nu a luat în considerație datele pe care i le-a trimis Filderman, ci a amintit doar de existența lor; și în al doilea rând pentru că nu a publicat varianta semnată de Filderman. Acesta a constituit ultimul serviciu al familiei Manuilă făcut familiei Antonescu.
Filderman s-a exprimat cu claritate despre numărul victimelor și răspunderea pentru asasinarea lor. La 11 octombrie 1941 a îndrăznit să-i scrie lui Antonescu că hotărârea acestuia de a deporta evreii din Basarabia este „moartea, moartea, fără vină, fără altă vină, decât aceea de a fi evrei”. Într-un memoriu pe care l-a trimis lui Antonescu la 22 septembrie 1942, care include date statistice pentru a-l convinge să anuleze planul de deportare în Polonia, Filderman a scris că regimul Mareșalului a micșorat proporția evreilor „în ultimii doi ani cu cel puțin 66%, adică cu două treimi”. În toată perioada regimului fascist, Filderman a urmărit procesul de exterminare și deportare și a notat - uneori cu mâna sa - date despre dispariția evreilor din Basarabia, Bucovina și județul Dorohoi. La 12 septembrie 1944, imediat după răsturnarea regimului antonescian, Filderman a publicat un comunicat pentru presă în engleză în care a spus: „Between June 1940 and March 1944, a number of over 220.000 Jews have perished” („Între iunie 1940 și martie 1944 au pierit un număr de peste 220.000 evrei”, Arhiva Filderman P-6, vol. 109, p. 189).
Filderman nu a reacționat la broșura „comună” cu Manuilă pentru că era atunci deja bolnav de Alzheimer. Boala s-a agravat cu timpul, și s-a manifestat prin uitare, confuzie de date calendaristice și personalități, precum și prin fenomene mai grave.
Falsificarea istoriei
Nu este deci de mirare că studiul „comun”, adică falsul lui Manuilă, atât de lăudat de domnul Larry Watts în Ziua, este amintit doar de către negaționiști, de cei care cred că o broșură îl poate exonera pe Antonescu și statul român de crimele împotriva evreilor. Pentru a întări „datele”, Kurt Treptow, editorul studiului Manuilă & Filderman, republicat la Iași în 1994, a reprodus în Introducere un fragment dintr-un așa-zis testament al lui Filderman, scris într-un limbaj cu totul străin de liderul evreu, în care l-ar fi lăudat pe Antonescu, „care a făcut foarte mult pentru îndulcirea soartei evreilor expuși persecuțiilor rasiale naziste”. Întrucât cunosc foarte bine documentele aflate în arhiva Filderman și deși acest fals a fost deja demonstrat într-un studiu serios (Michael Shafir, Între negare și trivializare prin comparație: Negarea Holocaustului în țările postcomuniste din Europa Centrală și de Est, Iași, Polirom, 2002, pp. 92-95), îl invit pe domnul L. Watts să trimită ziarului Ziua o copie a acestui „testament”, care se află, după spusele sale, la Arhiva Centrului de Istorie și Civilizație Europeană - Filiala Iași să fie cunoscut de toți. Pun la dispoziție ziarului amintit, dacă dorește să publice, orice document amintit de mine în această scurtă reacție la repetatele încercări ale domnului Watts de a falsifica istoria.
TAGS:
Comentarii 1
Nume
Email
Comentariu
Albaneagra - 02-05-2015
Autorul încearcă să suprime publicația lui Manuilă și Filderman care contrazice teoria că România a jucat un rol proeminent în Holocaust prin atacuri la persoană și insinuări de dcea mai joasă speță. Ancel aduce ca argument până și spusele legionarului Horia Sima care se plângea de fapt că soția lui Manuilă a contribuit la distrugerea mișcării legionare. Este incredibil ca un evreu să se aducă ca argument al antisemitismului lui Manuilă tocmai acest fapt. Tot Ancel ignoră faptul că deși ideile de eugenism și purificare rasială erau considerarte moderne în acea perioadă peste tot în lume, iar discursul antisemit era la modă peste tot, inclusiv în America, Manuilă a salvat câteva mii de evrei prin angajarea lor la institutul de statistică pe care îl conducea, ceea ce i-a adus recunoaștere din partea comunității evreiești. Ce sursă citează Dl Ancel că datele lui Filderman erau corecte? La fel, din ce surse reiese că Filderman era dement când și-a pus semnătura pe raportul statistic?. Autorul nu aduce nici un contrargument științific în spijinul afirmațiilor sale. Întreg articolul este o aglomerație de atacuri la persoană cu ținta de a distruge o lucrare științifică prin demolarea personalității autorului, un fel de alba-neagra cu istoria. Revista 22 nu ar trebui să se înjosească prin publicarea acestui gunoi istoric.

Da. După confruntarea studiului din 1957 cu critica lui Jean Ancel, cu documentația Comisiei Wiesel, cu descrierea arhivei Sabin Manuilă de la Hoover Institution și cu literatura ulterioară, concluzia mea este mai nuanțată decât cea sugerată de articolul lui Ancel:

studiul Manuilă–Filderman este un document demografic real, important și utilizabil; nu poate fi eliminat din cercetare ca simplă „escrocherie”. Dar nici nu poate fi utilizat singur ca bilanț definitiv al victimelor Holocaustului din România. Trebuie recalculat, categorie cu categorie, folosind arhivele devenite accesibile după 1989 și, mai ales, separând „diminuarea populației” de „moarte prin exterminare”.

Această distincție este esențială.

1. Ce este, de fapt, documentul Manuilă–Filderman

Regional Development of the Jewish Population in Romania nu este o broșură propagandistică apărută anonim. Studiul a fost publicat în 1957 în revista demografică italiană Genus, vol. XIII, nr. 1–4, pp. 153–165, ca studiu semnat de Sabin Manuilă și Wilhelm Filderman; catalogul bibliografic îl descrie ca un extras de 15 pagini. A fost, de asemenea, prezentat în contextul Congresului Institutului Internațional de Statistică de la Stockholm.

Mai mult, arhiva personală Sabin Manuilă de la Hoover Institution conține o secțiune specială „Jews, Romanian, 1934–1963”, care cuprinde corespondența lui Manuilă cu W. Filderman, precum și studiile Regional Development of the Jewish Population in Romania (1957) și Populația Evreiască din România (1958). Aceasta este o informație foarte importantă, deoarece permite verificarea genetică a documentului: cine a furnizat cifrele, cum au fost modificate versiunile și ce a aprobat efectiv Filderman.

Prin urmare, înainte de a vorbi despre „fals”, cercetarea istorică riguroasă ar trebui să confrunte cel puțin trei corpuri documentare: exemplarul publicat în Genus; manuscrisul Details Concerning the Number of Jews in Romania din arhiva Filderman; corespondența Filderman–Manuilă din fondul Manuilă.

Jean Ancel a făcut prima și a doua confruntare; nu rezultă din articolul său că ar fi exploatat integral și corespondența Manuilă de la Hoover.

2. Care este valoarea demografică a studiului

Valoarea lui cea mai mare este că încearcă o contabilitate teritorială diferențiată. Nu tratează România interbelică drept un teritoriu politic neschimbat între 1939 și 1945.

El separă aproximativ:

Teritoriu	Diminuare/pierdere indicată
România rămasă după amputările teritoriale din 1940	cca 15.000
Basarabia + Bucovina de Nord	103.919
Transilvania de Nord sub administrație maghiară	cca 90.295
Total raportat la teritoriul României ante-1940	cca 209.000

Chiar o corespondență publicată ulterior de mediile negaționiste atrăgea atenția asupra unei interpretări greșite frecvente: cifra de 15.000 nu reprezintă totalul evreilor români morți în război; ea privește numai România în frontierele restrânse. Studiul însuși ajunge la o diminuare de aproximativ 209.000 pentru teritoriul României antebelice.

Acesta este un punct în favoarea viabilității documentului: structura sa demografică nu este absurdă.

3. Dar aici apare dificultatea decisivă: „pierdere demografică” nu înseamnă automat „ucis”

Din perspectiva demografiei istorice, trebuie folosită ecuația:

Populație inițială + intrări − ieșiri − decese + nașteri = populație finală.

Prin urmare, diferența dintre două recensăminte nu poate fi identificată pur și simplu cu numărul victimelor.

În intervalul 1940–1945, pentru populația evreiască trebuie contabilizate separat cel puțin: emigrările legale și clandestine; fuga sau evacuarea în interiorul URSS; deportările; repatrierile; deplasările între provincii; schimbările de frontieră; supraviețuitorii aflați în 1945 în Germania, Austria, URSS, Palestina etc.; mortalitatea naturală; mortalitatea provocată de foamete, frig și epidemii în sistemul deportării; execuțiile individuale și colective.

Aici studiul Manuilă–Filderman din 1957 este insuficient. O parte dintre aceste fluxuri nu puteau fi cunoscute satisfăcător în exil, fără acces la arhivele românești, sovietice și ucrainene.

4. Problema celor circa 100.000 de evrei retrași în URSS este centrală, nu marginală

Ancel atacă foarte vehement acest element al calculului. Dar problema demografică există independent de formularea exactă din documentul invocat de Manuilă.

Dacă o populație aflată în Basarabia și Bucovina de Nord în 1940 nu mai apare acolo în 1941, există cel puțin trei destine posibile:

a fost ucisă; a fost deportată; s-a retras sau a fost evacuată spre interiorul URSS.

Or, orice estimare serioasă trebuie să reconstruiască numeric toate cele trei categorii.

Tocmai aici cercetarea actualizată poate aduce mult față de 1957: arhive sovietice privind evacuarea din RSS Moldovenească și RSS Ucraineană, recensăminte sovietice, evidențe ale refugiaților și deportaților, liste de mobilizare și documentația privind revenirea după 1944.

Așadar, ipoteza deplasării spre URSS nu poate fi eliminată prin retorică. Trebuie cuantificată.

5. Jean Ancel identifică însă o problemă documentară reală

Ancel afirmă că există o versiune manuscrisă din 1956, Details Concerning the Number of Jews in Romania, semnată de Manuilă și Filderman, care nu este identică cu textul publicat în 1957.

Potrivit lui Ancel, în Details:

• cei circa 100.000 aflați în URSS apar ca informație încă neverificată;
• nu apare împărțirea procentuală a responsabilităților;
• apare cifra de cel puțin 115.000 de evrei uciși după recucerirea Basarabiei și Bucovinei;
• anumite date furnizate de Filderman nu au fost preluate în Regional.

Dacă această reconstrucție este exactă, ea reprezintă o obiecție serioasă nu împotriva tuturor calculelor demografice ale studiului, ci împotriva utilizării numelui lui Filderman pentru fiecare afirmație din textul definitiv.

Trebuie deci despărțite două întrebări:

Sunt cifrele demografice corecte?

și

A aprobat Filderman exact textul publicat în 1957?

Ancel tinde să le contopească. Metodologic, ele trebuie cercetate separat.

6. Argumentul Alzheimer este mult mai slab decât argumentul manuscrisului

Afirmația lui Ancel că Filderman nu a reacționat pentru că suferea deja de Alzheimer nu demonstrează prin ea însăși nimic despre valoarea documentului semnat anterior.

Pentru a deveni probă istorică ar trebui stabilite documentar data diagnosticului, evoluția bolii, capacitatea intelectuală a lui Filderman în 1954–1957 și momentul exact în care a examinat și semnat manuscrisul.

În absența acestei demonstrații, afirmația despre boală este un argument biografic auxiliar, nu o critică demografică.

7. Am găsit și o eroare factuală foarte precisă în demonstrația lui Ancel

Ancel scrie:

„Un delegat al Republicii Populare Române nu a putut să plece la Moscova în 1947, pentru că atunci nu exista încă Republica Populară (ea a fost proclamată în 31 decembrie 1947).”

Data este greșită.

Republica Populară Română a fost instituită la 30 decembrie 1947, prin Legea nr. 363, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 bis din chiar 30 decembrie 1947. Articolul 3 spune explicit: „România este Republica Populară. Denumirea Statului Român este: «Republica Populară Română»”.

Aceasta nu dovedește că relatarea despre delegatul plecat la Moscova este adevărată. Dacă voiajul s-ar fi produs mai devreme în 1947, formularea „delegat al RPR” ar putea fi pur și simplu o denumire retrospectivă. Dar înseamnă că una dintre cele „trei minciuni grosolane” identificate de Ancel nu este demonstrată prin argumentul cronologic pe care îl folosește.

Este un detaliu foarte util într-o examinare critică a articolului său.

8. De ce cifrele Comisiei Wiesel nu constituie o simplă „corectare” a lui Manuilă

Aici se produce una dintre cele mai importante confuzii.

Raportul final al Comisiei Internaționale afirmă că între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni au fost uciși sau au murit în România și în teritoriile aflate sub control românesc; separat, aproximativ 135.000 de evrei români din Transilvania de Nord, aflată sub control maghiar, au pierit. Raportul subliniază chiar că nu există o cifră finală precisă și preferă un interval.

Dar aceasta nu este aceeași populație statistică cu cea analizată de Manuilă–Filderman.

Comisia include în cei 280.000–380.000 și evrei ucraineni din Transnistria antebelică, care nu fuseseră cetățeni români și nu făceau parte din populația României din 1930.

USHMM precizează, de altfel, că în teritoriul numit ulterior Guvernământul Transnistriei locuiau aproximativ 331.000 de evrei, majoritatea nefiind evrei din România.

Prin urmare:

209.000 Manuilă–Filderman și 280.000–380.000 Comisia Wiesel nu pot fi puse pur și simplu una lângă alta și declarate incompatibile. Numitorii și universurile demografice sunt diferite.

Aceasta mi se pare una dintre cheile întregii controverse.

9. Chiar literatura contemporană recunoaște o marjă considerabilă

Literatura academică nu oferă o singură cifră imuabilă. O sinteză de specialitate indică, de pildă, estimări diferite: Bauer, Giurescu, Deletant, Ioanid și Comisia Wiesel ajung la valori distincte, în funcție de populația inclusă și metoda de calcul.

Radu Ioanid afirma în 2023 că, pentru teritoriile controlate de Antonescu, se poate vorbi de cel puțin 280.000 de evrei, aproximativ jumătate români și jumătate ucraineni și ruși.

Această precizare este esențială: ea arată din nou că trebuie separați evreii cetățeni/rezidenți ai României antebelice de evreii sovietici intrați sub administrație românească prin ocuparea Transnistriei.

10. Cum aș recalcula astăzi studiul Manuilă–Filderman

Nu l-aș „respinge”. L-aș transforma într-o matrice demografică de control, provincie cu provincie:

1930 → 1940 → aprilie 1941 → recensământul special 1942 → deportări 1941–1942 → efective în ghetouri și lagăre 1942/1943 → supraviețuitori 1944 → repatriați 1944–1945 → emigrări → populație postbelică.

Pentru fiecare provincie — Regat, sudul Transilvaniei, nordul Transilvaniei, Basarabia, Bucovina de Nord, Bucovina de Sud, Dorohoi — ar trebui create coloane distincte:

populație inițială / plecați în URSS / emigrați / deportați / morți identificați / supraviețuitori deportării / reveniți / dispăruți cu destin necunoscut.

Și numai ultima operație ar permite calculul unui reziduu demografic.

Pentru Transnistria ar trebui creată o foaie complet separată, deoarece acolo coexistă două populații total diferite din punctul de vedere al demografiei istorice:

evreii deportați din România, Basarabia și Bucovina și evreii localnici sovietici aflați deja în Transnistria.

Amestecarea lor produce inevitabil confuzie asupra cifrelor.

Concluzie

Aș formula evaluarea astfel:

Manuilă–Filderman (1957) este o sursă demografică primară de mare interes, elaborată de un statistician de prim rang împreună — cel puțin nominal și într-o anumită fază documentabilă — cu principalul reprezentant al evreilor români din timpul războiului. Nu este însă un recensământ al morților și nici o demonstrație autonomă a responsabilităților pentru decese. Principala sa valoare este reconstrucția diferențială a populației evreiești pe teritorii; principala sa slăbiciune este transformarea unor solduri demografice insuficient documentate în explicații cauzale. Critica lui Jean Ancel ridică o problemă serioasă privind relația dintre manuscrisul semnat Details și versiunea publicată Regional, dar limbajul său de «escrocherie» depășește ceea ce demonstrația demografică prezentată în articol permite să se afirme. Studiul trebuie verificat și recalculat, nu eliminat.

Mai mult, cred că există o cale foarte concretă de a tranșa o bună parte din controversă: reconstituirea dosarului genetic Manuilă–Filderman din fondurile Hoover și Yad Vashem, apoi realizarea unui tabel comparativ Filderman – Details 1956 – Regional 1957 – Ancel – Comisia Wiesel, cifră cu cifră și sursă cu sursă. Acolo se va vedea exact ce a fost modificat, ce era estimare, ce era informație contemporană și ce poate fi verificat astăzi.