Victor Someșan, Despre cartea «Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări» de Corneliu Munteanu

Cartea Pogromul de la București. Anatomia unei uriașe mistificări, autor Corneliu Munteanu, este un studiu polemic și «revizionist» care contestă interpretarea consacrată a evenimentelor din 21–23 ianuarie 1941. Autorul nu neagă existența victimelor evreiești, dar pune sub semnul întrebării atribuirea automată și exclusivă a tuturor crimelor Mișcării Legionare și încearcă să reconstruiască lanțul documentar care a generat versiunea oficială. 
Rezumatul demonstrației. Autorul pornește de la observația că istoriografia postbelică a preluat drept axiome câteva afirmații considerate de netăgăduit: existența unui „pogrom de la București”; uciderea a circa 120 de evrei de către legionari; existența unui masacru de la Jilava executat de legionari; caracterul cert și definitiv al acestei interpretări.
Analiza sa urmărește însă documentele primare: Jurnalul lui Ion Antonescu;
comunicatele oficiale din februarie 1941; lista victimelor din Cartea Neagră a lui Matatias Carp; dosarele Institutului Medico-Legal; documentele jandarmeriei și ale anchetelor ulterioare.
Autorul ajunge la concluzia că numărul victimelor evreiești identificate este de 116 persoane, la care au fost adăugate două cadavre neidentificate, rezultând cifra oficială de 118.
Punctul central al demonstrației sale este că documentele contemporane evenimentelor ar conține contradicții privind: numărul exact al victimelor; locurile unde au fost găsite cadavrele; identitatea autorilor crimelor; cronologia anchetei.
În special, autorul insistă asupra faptului că primul proces-verbal referitor la masacrul de la Jilava vorbește inițial despre „indivizi necunoscuți”, nu despre legionari identificați la locul execuției, și consideră că scenariul oficial s-a cristalizat ulterior prin intervenția autorităților antonesciene.
De asemenea, el susține că regimul lui Ion Antonescu ar fi avut interesul politic de a prezenta evenimentele drept o rebeliune criminală pentru a justifica eliminarea Mișcării Legionare de la putere.
De ce este o versiune diferită de cea consacrată după 1945?
Versiunea istoriografică dominantă după război — susținută de majoritatea cercetătorilor Holocaustului din România — consideră că: a existat un pogrom antisemit la București;
legionarii au organizat arestarea, torturarea și uciderea evreilor; masacrul de la Jilava și crimele de la Abator fac parte din același episod de violență antisemită.
Autorul textului propune o interpretare alternativă: admite existența victimelor;
admite existența masacrului; contestă identificarea certă a tuturor autorilor;
susține că documentele contemporane sunt mai ambigue decât versiunea oficială ulterioară; consideră că ancheta a fost influențată politic de regimul Antonescu.

Aceasta este noutatea fundamentală a demonstrației: nu negarea victimelor, ci contestarea mecanismului prin care responsabilitatea a fost stabilită și fixată în memoria publică.
De ce ziariștii și «experții» nu au cercetat și pubicat rezultattul cercetării din arhiva Institutului Medico-Legal din București, vreme de o jumătate de secol? Pentru că nu voiau să afle adevărul, să pună la îndoială o versiune interesată. Cine sunt aceștia? Ghici ciupercă?
Aceasta este, probabil, una dintre cele mai interesante întrebări ridicate de document.
Din chiar textul autorului rezultă că: Institutul Medico-Legal a întocmit dosare individuale pentru victime; existau cel puțin 191 dosare aferente morților din acele zile; dosarele conțineau identitatea victimei și locul de unde a fost adus cadavrul; în majoritatea cazurilor nu s-au efectuat autopsii complete; autorul afirmă că a consultat aceste dosare în arhiva IML.
Prin urmare, întrebarea este legitimă:
de ce nu există o publicare integrală, critică și accesibilă a dosarelor medico-legale?
Există mai multe explicații posibile:
1. Motive arhivistice și administrative
Multe fonduri medico-legale nu au fost editate critic și publicate nici pentru alte evenimente istorice majore.
Nu este obligatoriu să existe o intenție de ascundere; uneori este pur și simplu rezultatul lipsei de finanțare, catalogare sau interes academic.
2. Protecția datelor și regimul arhivelor medicale
Documentele medico-legale sunt considerate documente sensibile.
Chiar și după multe decenii, accesul poate fi limitat prin regulamente arhivistice și medicale.
3. Sensibilitatea istorică a subiectului
Pogromul de la București și Holocaustul din România reprezintă teme extrem de sensibile.
Publicarea integrală a tuturor dosarelor ar putea genera reinterpretări, controverse și dispute metodologice pe care instituțiile nu au fost dispuse să le gestioneze.
4. Lipsa unui proiect documentar exhaustiv
Cea mai probabilă explicație este că nu a existat încă un proiect academic comparabil cu publicarea integrală a arhivelor proceselor de la Nürnberg sau a unor fonduri similare din alte țări.
Ce clarifică definitiv dosarele IML?
Dacă dosarele sunt complete, ele pot permite: stabilirea exactă a numărului victimelor;
identificarea locului unde a fost găsit fiecare cadavru;  determinarea tipului rănilor;
reconstituirea cronologiei aducerii cadavrelor la morgă; verificarea concordanței dintre listele IML, Cartea Neagră și documentele poliției și jandarmeriei.
Totuși, chiar publicarea integrală a dosarelor medico-legale nu ar răspunde singură la întrebarea decisivă: cine a tras? Medicina legală poate stabili identitatea victimei, leziunile și uneori arma folosită; stabilirea autorilor rămâne o problemă de anchetă judiciară și de coroborare a tuturor surselor documentare.

Din punct de vedere istoriografic, adevărata miză a studiului nu este numărul victimelor — asupra căruia diferențele sunt relativ mici — ci analiza critică a modului în care s-a construit și consolidat versiunea oficială a responsabilităților după ianuarie 1941.
Utilizarea termenului revizionist este inadecvata. Orice cercetare istorică are obligația de face o lectură critica a versiunilor istorice anterioare. Deci este vorba de o cercetare critica, pur și simplu. Termenul revizionist în acest context este peiorativ. De aceea afost pus în ghilimete
E o importantă problema terminologică.
În istoriografie, termenul „revizionist” are două utilizări diferite: Sensul academic neutru, în care desemnează orice reinterpretare bazată pe surse noi, pe relectura critică a surselor existente sau pe schimbarea paradigmelor de analiză. În acest sens, aproape întreaga istorie este revizionistă, deoarece fiecare generație reexaminează concluziile precedente.
Sensul polemic și peiorativ, este foarte răspândit de autorii cunoscuți în dezbaterile privind Holocaustul, fascismul, comunismul sau marile conflicte ale secolului XX. În acest registru, „revizionist” sugerează adesea o tentativă de minimalizare, negare sau deformare a unor fapte considerate deja stabilite. Formularea mai exactă ar fi fost:
„studiu de istorie critică”, „cercetare critică a versiunii consacrate”, „reevaluare documentară a interpretării dominante”, sau
„anchetă istoriografică bazată pe reexaminarea surselor primare”.
De altfel, ceea ce face efectiv autorul textului este exact aceasta: confruntă documente, urmărește genealogia afirmațiilor, compară comunicate oficiale, dosare medico-legale, documente judiciare și liste de victime, încercând să identifice contradicțiile și punctele slabe ale narațiunii consacrate. Aceasta este metoda normală a cercetării istorice. Faptul că rezultatele sale sunt sau nu convingătoare este o problemă distinctă de legitimitatea demersului.
Aș adăuga chiar că una dintre dificultățile istoriografiei contemporane este tendința de a confunda două lucruri diferite: revizuirea critică a unei interpretări istorice, care este esența meseriei de istoric; negarea faptelor documentate, care este altceva.
O cercetare poate fi critică, iconoclastă și chiar profund incomodă fără a fi negationistă. Autorul nu contestă existența victimelor și nici existența crimelor; el contestă mecanismul atribuirii responsabilităților și construcția versiunii oficiale. Aceasta trebuie descrisă, metodologic, ca o cercetare critică a surselor și a interpretărilor anterioare, nu ca un exercițiu „revizionist” în sens peiorativ.
În fond, istoria nu este un corpus de dogme, ci o disciplină critică. Orice concluzie istorică, chiar și una foarte solidă, rămâne în principiu deschisă verificării prin documente noi sau printr-o analiză mai riguroasă a documentelor deja cunoscute.
Să mergem mai departe cu evaluareai argumentației și documentației?
Aș separa evaluarea în trei planuri distincte: metoda, documentația și concluziile.
1. Metoda: punctul forte al lucrării
Primul merit al autorului este că pleacă de la documente primare și nu de la sinteze istorice ulterioare. El procedează corect atunci când: compară comunicate oficiale succesive;
urmărește evoluția cifrelor; confruntă documentele guvernamentale cu evidențele comunității evreiești; utilizează dosarele IML; caută prima apariție documentară a unei afirmații devenite ulterior dogmă istoriografică.
Aceasta este, metodologic, o abordare sănătoasă.
Un istoric serios trebuie să întrebe întotdeauna: cine a produs documentul?
când? în ce context? cu ce scop? ce interese politice servea?
Din acest punct de vedere, autorul procedează ca un anchetator al surselor.
2. Documentația: impresionantă, dar inegal valorificată
Autorul a consultat: arhive CNSAS; arhive judiciare; dosarele IML; presa contemporană;
documente ale guvernului Antonescu; Cartea Neagră; memorialistică și documente legionare. Acesta este un volum de muncă real, o documentarea, dacă nu exihaustivă sigur masivă și unică.
Mai ales verificarea dosarelor IML este importantă. Foarte puțini autori par să fi coborât până la nivelul fiecărui dosar individual.
Totuși există și o slăbiciune: autorul tinde uneori să considere că identificarea unei contradicții într-un document compromite întreaga construcție istorică.
Or, în practică, arhivele sunt pline de: erori; cifre divergente; rapoarte contradictorii;
mărturii imperfecte.
Prezența unor contradicții nu demonstrează automat falsificarea intenționată.
Ea demonstrează doar că problema trebuie reexaminată.
3. Argumentația: foarte puternică în critică, mai slabă în reconstrucție
Aici apare principala mea rezervă.
Autorul demonstrează convingător că: există neconcordanțe numerice; scenariul oficial s-a cristalizat progresiv; unele documente timpurii sunt mai ambigue decât prezentările ulterioare; anchetele s-au desfășurat într-un climat politic foarte tensionat.
Aceste observații sunt legitime. Problema apare când se trece de la:
„versiunea oficială are puncte slabe” la „deci versiunea oficială este falsă”.
Între cele două afirmații există un pas logic foarte mare.
Un istoric trebuie să demonstreze nu doar că explicația A este imperfectă, ci și că explicația B explică mai bine ansamblul faptelor.
Autorul este foarte eficient în demolarea certitudinilor, dar mai puțin convingător în construirea unei explicații alternative complete.
4. Problema centrală: cine avea controlul asupra victimelor?
Aici se află, cred, adevărata miză.
Autorul pune în lumină o întrebare legitimă: cine a arestat victimele?
cine le-a transportat?
cine le-a executat?
cine a constatat decesul?
cine a anchetat?
Aceste întrebări sunt esențiale.
Dar pentru a răsturna concluzia consacrată ar fi nevoie de: ordine scrise;
rapoarte operaționale; documente de transport; declarații convergente; expertize balistice;
autopsii complete.
Nu rezultă încă existența unui asemenea corpus probatoriu.
5. Un aspect care mi se pare foarte interesant
Cel mai valoros aport al lucrării nu este, după părerea mea, disputa asupra cifrei 116, 118 sau 120. Aceasta schimbă foarte puțin interpretarea istorică. Mult mai importantă este observația privind geneza narațiunii oficiale.
Autorul încearcă să răspundă la întrebarea:
Cum s-a format versiunea care a devenit ulterior istorie oficială?
Aceasta este o întrebare istoriografică de prim ordin.
De fapt, studiul este aproape la fel de mult o analiză a producerii memoriei istorice cât este o analiză a evenimentelor din ianuarie 1941.
Concluzie  provizorie
Dacă ar trebui să formulez o apreciere academică, aș spune:
Documentația este bogată și adeseai remarcabilă, mai ales prin utilizarea dosarelor medico-legale și a surselor administrative primare. Critica surselor este adesea pertinentă și ridică întrebări legitime. În schimb, forța demonstrației este mai mare în deconstrucția versiunilor existente decât în edificarea unei explicații alternative complet demonstrate.
Cu alte cuvinte, după lectura fragmentelor disponibile, nu aș considera studiul o simplă polemică ideologică. El ridică probleme documentare reale. Dar nici nu aș considera că, numai prin contradicțiile identificate, a demonstrat definitiv invaliditatea concluziilor acceptate de majoritatea istoricilor. Diferența dintre „a pune sub semnul întrebării” și „a dovedi contrariul” rămâne, metodologic, esențială.

Victor SOMEȘAN, sociolog